Relația mea cu muzica, via Last.fm, 2007-2021.
Filă din jurnalul unei melomane care vrea să meargă din nou la concerte.
Pentru mine, chiar nu există fun mai fun decât să merg la concerte.
De când am început sa mă prind cât de cât ce e cu mine in viață, ce îmi place și ce nu prea, pe finalul copilăriei, începutul adolescenței, am simțit o apropiere de muzică mai puternică decât de celelalte refugii. Am mai citit, am mai vizionat și filme, dar sigur nu câtă muzică am ascultat. Poate și pentru că generația în sine e așa, că suntem mult mai mult expuși la muzică decât la restul. În taxiuri, în magazine sau în săli de așteptare nu-ți dă nimeni cărți, dar este muzică. E și foarte ușor de consumat și merge mână în mână cu, desigur, DISTRACȚIA. Acum sunt foarte multe festivaluri, muzica e infinită, platformele de muzică sunt multe, cluburile sunt multe, orașul în care locuiesc e viu. Dar îmi place să cred ca eu aș fi ales asta oricum.
Deși am avut internet acasă de prin 2005, nu îl foloseam pentru muzică. Aveam, ca literalmente toți teenșii angsty născuți around 90, acel playlist cu Californication, Toxicity, I Miss You etc. Știți voi care. Dacă nu știți, intrați pe YouTube la oricare din piesele antemenționate și tot ce vă apare la recommended, ăla e.
Prima oară când am luat contact cu muzica dincolo de ce era la TV, ce ascultau ai mei și ce era la modă, a fost în clasa a șaptea (2007), când am descoperit platforma Last.fm. M-a prins instant. Pentru cei care nu știți, Last.fm era, la vremea respectivă, ca un radio customizabil. Pe măsură ce ascultai muzică, îți erau recomandați artiști similari. Îți puteai lega Winampul de Last.fm printr-un plugin. Astfel apărea în timp real ce asculți în Winamp. Sau puteai alege din radiourile lor, împărțite pe genuri, sau plecând de la un anumit artist. Cam cum se întâmplă acum pe Spotify.
Am prins, puțin timp, dar am prins funcția de radio gratis. YouTube nu avea asta încă, alte streaming services nici nu erau născute. Am ajuns de la HIM, ce văzusem eu pe la copiii mai mari și la TV, la Placebo, la IAMX, la Robots in Disguise și apoi LCD Soundsystem și alte chestii de la DFA Records, apoi Radiohead, și tot așa.
Pe lângă funcția de radio și plug-inul care-ți permitea și permite încă (există acum plug-inuri pentru Spotify, Apple Music, Deezer și pe ce mai ascultă lumea) să ai un istoric pentru tot ce ai ascultat vreodată (cu tot cu dată și oră), o chestie foarte importantă pentru mine a fost funcția de site de socializare.
Existau diverse grupuri, de tipul Alternative România, sau grupuri internaționale, ca niște fanbases ale formațiilor, unde, dacă dădeai de români, fiind încă începuturile internetului pentru generația mea, ți se părea că e coincidența supremă. Atunci când intrai pe profilul unui user, exista un barometru care îți spunea nivelul de compatibilitate muzicală cu el. Când era Super, știai că trebuie să vă împrieteniți.
Pe lângă grupuri, existau și Events. Formațiile își puneau datele din turnee pe Last.fm și puteai să dai attending și să lași comentarii, să te lipești cu oameni care mai merg la concertul respectiv, după să lași setlistul sau să spui cum a fost sau chiar să lași comentarii cu link către blogul personal unde ai scris despre experiență. Cam cum e la Events pe Facebook acum, doar că în urmă cu 14+ ani și cu mult mai mult entuziasm în oameni. Mi-am făcut în felul ăsta o grămadă de prieteni, cu mulți dintre păstrând legătura și în ziua de azi (fun fact: cu iubitul meu actual tot de pe Last.fm mă știu). Cred că m-a definit mai tare decât Hi5, Facebook, Insta.
Stând foarte mult acasă, geeking out pe Soulseek (de unde piratam toată muzica după ce mi-am dat seama că se putea găsi efectiv orice) și Last.fm, am ratat complet experiența de clubbing din 2010s, deci din adolescență. Când unii colegi de generație mai rebeli, mai alternativi (cum mă credeam și eu) erau pe la petreceri băgând alcool și etnobotanice (generația aia), eu eram prea ocupată să fiu snoabă pe Last.fm alături de alți snobi de pe Last.fm, să nu mă duc nicăieri dacă the music sucks și să-mi doresc să văd o grămadă de formații pe care nu aveam cum să, căci 14 ani.
În clasa a noua, însă, am ajuns la primul meu concert important. Eram cu o prietenă de la mine din oraș (Baia Mare), și încă două fete cunoscute pe Last.fm. Cum ziceam, 14 ani, deci nu s-a pus problema să mă lase ai mei de capul meu, așa că a venit și tata. Concertul era Placebo la ROMEXPO în 2009. Eram toate patru într-un delir complet, încă de la trupa din deschidere. Țin minte foarte clar că a fost un apus superb, eram în primele rânduri și eram extra copleșită de tot ce se întâmpla. De bună seamă, puține formații sunt, din punctul meu de vedere, mai direct la sentiment decât Placebo. În special pentru niște fete de vârsta aia. Dar și pentru tata, care ne-a așteptat la intrare o vreme, după care a fost lăsat să intre deși nu avea bilet. Mulți ani după, tata încă mai punea Placebo prin casă.
Și cam aia a fost. Atât mi-a trebuit. După concertul ăla, am fost pretty much hooked. Îmi doream super tare să cresc odată să mă pot duce la concerte în alte țări, la modul că visam noaptea că văd trupa x live. Mergeam la formațiile care ajungeau la mine în oraș, eram thank you Lord când veneau Kumm, Grimus, Luna Amară, Urma prin Baia Mare. Și ascultam foarte mult formațiile astea înainte de concert, și după concert. Așa că îmi creșteau enorm în charturi pe Last.fm. Practic, ascultam cel mai mult ce reușeam să văd live sau ce visam eu noaptea că văd live.
Pe la 17 ani am ajuns la, dacă nu mă înșel, ultima ediție Peninsula pe bune, adică ținută în Târgu Mureș. Prima mea experiență de festival. Am văzut Iggy Pop și Kasabian (yikes!) atunci și m-am simțit excelent. Am băut prima mea bere la halbă de plastic, am cunoscut oameni și ne-am aciuat cu ei, am țopăit ca debila pe câmpiile alea. Vremuri frumoase. Există și o poză de la Grimus la Peninsula în care apar în public fix lângă colegul Dan Vamanu, deși nu ne știam pe atunci decât vag, de pe Last.fm.
Am ajuns la facultate la Cluj în 2012 și nu cred că se putea să se potrivească mai bine. Perioada din studenție și imediat după, Clujul chiar a dus-o excelent la capitolul concerte care ar interesa-o pe Anda (în special în zona asta post-punk, new wave). Am văzut în Cluj mai mult decât puteam cere, de la The Soft Moon la The Raveonettes, de la TR/ST (pe care și-n ziua de azi mi-l amintesc ca pe unul dintre cele mai mișto concerte la care am fost ever, în mult iubitul, mult regretatul The Shelter) la Swans, de la Cold Cave la Motorama. Îmi amintesc multe trupe mișto care erau fix on the verge of success, și unele care s-au și destrămat după. Un exemplu care îmi vine în cap e O. Children. Lista e enormă. The Shelter years were great.
Nu mai zic, a apărut Electric Castle. I was getting my fix și iarna, și vara.
Tot nu era suficient, așa că orice vacanță/concediu îmi luam, făceam cumva s-o leg de o Primavera Sound, de un Pitchfork Paris, sau pur și simplu de vreun concert. Până acum, nu am vizitat nicio țară fără să nu merg și la un concert sau festival, cu ocazia aia. Și după anul ăsta aiuristic, nu-mi prea vine să-mi schimb obiceiurile.
2020 a venit cu molima asta. Apucasem să văd Molchat Doma la începutul anului, la /FORM Space și apoi a fost gata. Ciuda e mare, pentru că erau anunțate o mulțime de minuni pentru anul 2020 (dintre care amintesc TR/ST iar, Boy Harsher, Tricky). Nu mi-a rămas decât să sper că se vor putea reprograma toate. Și să zic că proastă am putut fi să mă plâng că ce boring e la Cluj.
S-a pus problema de mai multe ori în discuții cu prietenii mei despre cum alegem fiecare să ne gândim la 2021 in terms of gigs, dacă e ok să ne facem iluzii. Unii aducem în discuție vaccinul, alții că nu e așa simplu, că nu o să dispară toată situația în mod magic cu vaccinul ăla. Eu am decis că prefer să-mi fac iluzii, că prefer să mă las să sper că voi vedea Deftones și Gorillaz în Iulie la Electric Castle. Dacă nu o să fie așa, ok, o să suspin câteva zile și apoi o să-mi fac alte iluzii. Dar nu pot să trec prin iarna asta grea, prin tot răul produs de pandemia asta, fără să mă agăț de ce îmi place mie mai mult pe lume și să spun: Sunt optimistă.
Multe formații anunță turnee. Dar totuși sunt proiecte imense ca The 1975, Thom Yorke sau Nick Cave & The Bad Seeds care anulează turneele programate pentru 2021. Glastonbury a fost de asemenea anulat și, vorba unei prietene, e posibil să se întâmple chestia asta tip domino, rând pe rând, cu toate festivalurile. Cred că și în capul artiștilor și al organizatorilor e ca la mine și prietenii mei, doar cu niște riscuri financiare enorme pe deasupra.
Industria a fost lovită grav de pandemie, e clar. Și dacă nu-mi vine să le plâng de milă artiștilor de giga succes, nu pot să nu mă gândesc la cum a afectat pauza asta micile trupe și micile localuri, sau micile labeluri care abia porniseră la drum și aveau pur și simplu nevoie să poată continua ca să supraviețuiască, nu atât să crească. Am înțeles că soluția la asta e să cumpărăm merch. Deci, dacă ne permitem, SĂ CUMPĂRĂM MERCH!
My man Anthony Fauci spune că abia la toamnă se vor putea redeschide ca lumea teatre, săli de concerte etc. Dar vorbește, evident, doar de cazul Americii. Naiba știe ce și când o să se poată și la noi, deși am mai văzut evenimente culturale reprogramate tot cam așa, înspre toamnă.
Nu știu. Sunt optimistă.
Indiferent dacă ești meloman ca mine, muzician sau anything in-between, împărtășește și tu cu mine bucățele din relația și amintirile tale cu muzica și cum s-a modificat relația asta în ultimul an scriindu-mi aici: andaasculta@gmail.com.